Cazul Retezat 1991

La 15 august 1991, ziarele, radioul si televiziunea relatau despre catastrofa aviatica petrecuta in Muntii Retezat in noaptea de 13 spre 14 a aceleiasi luni. Un aparat I1-18, cu un echipaj de noua oameni, s-a prabusit in timpul unui zbor Bucuresti - Timisoara. Nu au existat supravietuitori.

Intr-o declaratie data Agentiei Rompres, un membru al conducerii Ministerului Transporturilor a afirmat ca tragicul accident s-ar fi dato­rat unei furtuni puternice. Specialistii de la Institutul de Meteorologie si Hidrologie au infirmat aceasta explicatie. In noaptea respectiva, in zona Muntilor Retezat nu se inregistrasera fenomene atmosferice deo­sebite. Dupa cum aratau hartile sinoptice, intocmite pe baza informa­tiilor sosite din ora in ora, nu fusesera ploi torentiale sau intensificari spectaculoase ale vantului. Nici ipoteza aprinderii unui motor, ela­borata pornindu-se de la declaratia unui martor ocular al prabusirii, nu a rezistat confruntarii cu cele constatate la locul dezastrului.

Dupa aproape un an de cercetari si audieri, au fost date publicitatii rezultatele anchetei efectuate de Procuratura Judetului Hunedoara si de Departamentul Aviatiei Civile. S-a ajuns la concluzia ca de vina a fost nu o defectiune tehnica, asa cum se crezuse la inceput, ci lipsa totala de orientare a echipajului, in urma calculului eronat al timpilor partiali de parcurs pe tronsonul Otopeni-Deva. Eroarea a fost estimata la 10 minute, ceea ce corespunde unei abateri de 50-60 de kilometri de la ruta stabilita. Dorind sa cunosc tot adevarul, am avut o lunga discutie cu cativa membri ai comisiei de ancheta. Am aflat astfel ca accidentul s-a datorat unui fatal concurs de imprejurari: un echipaj improvizat, alcatuit din oameni care nu mai zburasera im­preuna, un radar care nu functiona in momentele-cheie, o interpretare gresita a unei comunicari a turnului de control.

Printr-o stranie coincidenta, in dimineata de dupa catastrofa, inain­tea aparitiei vreunei stiri despre cele intamplate, ziarul Zori noi din Petrosani publica, sub titlul „Fenomen misterios”, un mic articol consacrat aventurii unui grup de sapte persoane in noaptea de 4 august 1991, nu departe de locul prabusirii. Ulterior, doamna Constanta Corpade, reporter al ziarului Adevarul, a realizat un interviu destul de amplu cu unul dintre principalii martori, salvamontistul Domokos Martin, care frecventa Masivul Retezat de treizeci de ani, atat pe vreme buna, cat si pe vreme rea. in sfarsit, in octombrie 1991, doamna Mihaela Muraru-Mandrea a facut o excursie in zona observatiei si, la rugamintea mea, a inregistrat pe banda audio o conversatie cu domnul Domokos si cu colegul sau, domnul George Resiga. Pornind de la aceste surse, am redactat textul de mai jos, convins fiind ca avem de-a face cu unul dintre cele mai importante cazuri din istoria fenomenului OZN.

Asadar, la 4 august, ora 12, Domokos si Resiga, impreuna cu cinci turisti, au plecat de la cabana Pietrele, de pe valea Stanisoarei, spre baza Salvamont de langa lacul Bucura, ducand alimente necesare pentru cateva zile. Au mers foarte incet, din cauza unei fete care avea probleme la un picior. Pe la ora 19 au ajuns la refugiul Gentiana. Dupa o pauza de circa 20 de minute, au inceput sa urce spre Şeaua Bucurei. Un grup de patru turisti o luase inainte. Cam la sase sute de metri de Gentiana, acesti turisti au vazut o lumina, undeva in spate. S-au oprit, i-au asteptat pe cei ramasi in urma si i-au intrebat de ce au semnalizat atat de puternic. Ceilalti au raspuns ca nu semnalizasera. Şi-au conti­nuat drumul impreuna si, mai aproape de Şeaua Bucurei, toti au vazut o lumina care se deplasa destul de repede, pe Şeaua Pietricelele. Crezand ca e un turist ratacit, au inceput sa strige si sa agite lanternele aprinse. Lumina, a carei traiectorie initiala era liniara, a inceput sa se deplaseze in zigzag, iar viteza ei a crescut. Era limpede ca nu putea fi vorba de un om. Fetele din grup s-au speriat si au incercat sa fuga. Lumina, de culoare rosie, s-a apropiat pana la cateva zeci de metri si Domokos a strigat spre ea: „Prieteni, veniti incoace!”. Lumina a stationat putin, apoi s-a intors catre Valea RReluandu-si urcusul, membrii grupului au ob­servat spre Valea Rea, o lumina de un alb intens. Apoi o alta, de un albastru pal. Dupa cateva minute, au ajuns pe Şeaua Bucurei. De acolo se vedeau o multitudine de puncte luminoase verzi, albastre, turcoaz –aceasta era culoarea dominanta – dar si galben-rosiatice si roz. Ele au luat mai intai forma unui ovoid, situat in partea de sus dreapta a Vaii, care s-a transformat intr-un cilindru bine conturat; au urmat un parale­lipiped cu toate laturile luminate, un triunghi si o... inima uriasa. in ultimul stadiu al observatiei, cei sapte aveau impresia ca se afla intr-un avion, zburand noaptea, la mica inaltime, deasupra unui oras feeric luminat, cu bulevarde, strazi, interAceasta viziune au avut-o si alti martori ai unor fenomene OZN. La 10 februarie 1951, ora 0.55, echipajul unui avion de transport C-54 care zbura de la Keflavik, Islanda, spre Statia Aeronavala Argentia, Newfoundland, a observat, de la altitudinea de 3.000 de metri, o licarire de lumina. Citez din raportul copilotului, locotenent Graham E. Bethune, raport pe care l-am ci

Dupa ce am examinat obiectul 40-50 de secunde, i-am atras atentia locotenentului Kingdon, de pe fotoliul din dreapta. Era (obiectul) sub norii subtiri, la o distanta de aproximativ 30-40 de mile. L-am intrebat: „Ce este, o nava luminata sau un oras? Ştiu ca nu poate fi un oras, pentru ca ne aflam la peste 250 de mile de tarm".

Iluzia a fost si mai puternica intr-un caz din 1958. Un alt avion de transport american, un Super-Constellation, zbura la o altitudine de 6.000 de metri deasupra Oceanului Atlantic, indreptandu-se catre Gander, Newfoundland. Comandantul aero­navei, George Benton, a vazut in fata, la 25 de mile, o ingramadire de pete luminoase, asemanatoare luminilor unei localitati. Benton 1-a intrebat pe copilot, locotenentul Peter Mooney:

-              Ce spui de luminile astea ?

-              Parca ar fi un mic oras.

-              Asa am crezut si eu.

Comandantul s-a adresat navigatorului, locotenentul Alfred Erdmann:

-              Probabil ca am deviat de la ruta noastra: zburam deasupra uscatului.

-              Imposibil! a exclamat Erdmann. Ultima stea observata... El s-a oprit, vazand luminile misterioase.

-              Ei bine ? a reluat Benton.

-              Sunt in mod sigur nave, a raspuns Erdmann. Poate ca s-au adunat pentru o misiune speciala.

-              Nu seamana a nave, a replicat Benton. 

Şi nici nu erau... Sa revenim insa la grupul din Muntii Retezat. Cand a ajuns pe Şeaua Bucurei, George Resiga si-a adus aminte ca in rucsacul in care erau alimente luate de la cabana Pietrele avea un binoclu puternic. L-a scos si au privit toti cu el, pe rand. Fiecare lumina avea forma unui disc, cu un hublou fosforescent. Cate lumini, atatea hublouri.

Salvamontistii aveau o statie de radio si au incercat sa-i contacteze pe colegii lor de la baza de langa lacul Bucura imediat dupa ce au observat lumina rosie. Din pacate, in acel moment in fata lor se afla Varful Curmaturii si nu au putut stabili comunicarea. Ajunsi in varf, au semnalizat cu lanternele catre cei de la baza si au strigat, cerandu-le sa puna in functiune propria lor statie. Dar cand au reusit, in fine, sa-i cheme, ca sa vada si ei minunea, puzderia de lumini si-a schimbat din nou configuratia, transformandu-se intr-un fel de pista de aterizare vazuta dintr-o parte, apoi in ovoidul initial care, intensificandu-si brusc luminozitatea, a inceput sa urce, disparand in inaltimi. Şi, ime­diat dupa aceea, zona de perfecta vizibilitate, care le ingaduise sa observe fenomenul in conditii ideale, a fost invaluita intr-o ceata deasa. Nu putea fi vorba despre o deplasare a negurilor din dreapta si din stanga Vaii Rele, pentru ca noaptea era de un calm desavarsit, fara nici o adiere de vant.

Schita alaturata incearca sa prezinte cadrul in care s-a desfasurat aventura din Muntii Retezat.

Cei de la baza Salvamont au primit cu neincredere istorisirile celor sapte martori, banuind ca la mijloc ar fi o farsa sau o halucinatie. Dar emotia era reala si detaliile se imbinau fara gres. Pe de alta parte, a doua zi dimineata postul de radio Romania a transmis stirea ca un OZN a fost observat deasupra Dunarii, la Portile de Fier. De-abia atunci s-au hotarat sa transmita o relatare succinta ziarului local.

Cele petrecute la 4 august 1991 nu constituie un fenomen singular pentru Masivul Retezat. Un prieten al domnului Domokos a vazut, la o distanta de circa doi kilometri, in linie dreapta, o lumina portocalie, care se deplasa pe creasta muntelui Stanisoara, dinspre cabana Pietrele catre Şeaua Retezatului, iar domnul Resiga a stat de vorba cu un bucurestean care, aflat pe platoul din fata cabanei Pietrele, a vazut o lumina foarte puternica deplasandu-se in zigzag.

Cei doi salvamontisti sunt martori absolut credibili ai cazului obser­vat la 4 august 1991 in Muntii Retezat, chiar daca relatarile lor, intru totul concordante, par greu de acceptat. Variatia formelor si a culorilor e un loc comun al observatiilor OZN, dar intamplarile din acea noapte de vara nu au, dupa stiinta mea, un echivalent in istoria fenomenului. Suntem indreptatiti sa ne intrebam daca metamorfozele geometrice aveau o semnificatie anume, daca nu cumva constituiau un mesaj adresat celor sapte drumeti de catre emisarii unei alte civilizatii. Sa ne amintim ca, in secolul al XlX-lea, marele matematician si astro­nom Karl Friedrich Gauss, directorul Observatorului din Gottingen, sugera sa se transmita ipoteticilor locuitori ai altor planete din sistemul nostru solar un semn ca pe Pamant exista fiinte rationale: figura geometrica folosita pentru demonstrarea teoremei lui Pitagora.

O ultima supozitie. in convorbirea inregistrata de doamna Mihaela Muraru-Mandrea, cei doi salvamontisti vorbesc despre starea de eufo­rie care a cuprins grupul, facandu-1 sa parcurga drumul de la Şeaua Bucurei pana la baza Salvamont intr-o ora si patruzeci si cinci de minute, un interval mult mai mare ca de obicei. O euforie provocata, poate, nu doar de socul emotional. Unii ozenologi sustin ca poten­tialul energetic al fenomenelor luminoase de tip OZN produce efecte de ionizare organica, apte sa genereze stari neobisnuite. In ceea ce priveste tragedia aviatica din noaptea de 13 spre 14 august 1991, nu e lipsit de sens sa punem pierderea totala a orientarii echipajului, despre care vorbeste raportul comisiei de ancheta, si pe seama unei astfel de stari. Crezand ca se afla aproape de Timisoara, sa fi vazut pilotii „orasul" si „pista de aterizare" si sa fi hotarat sa coboare, lovindu-se de stanci? O intrebare care va ramane definitiv fara raspuns.

Ion Hobana, dupa vol. Observatori credibili, relatari incredibile pp.223-228

 pe colegii lor de la baza de langa lacul Bucura imediat dupa ce au observat lumina rosie. Din pacate, in acel moment in fata lor se afla Varful Curmaturii si nu au putut stabili comunicarea. Ajunsi in varf, au semnalizat cu lanternele catre cei de la baza si au strigat, cerandu-le sa puna in functiune propria lor statie. Dar cand au reusit, in fine, sa-i cheme, ca sa vada si ei minunea, puzderia de lumini si-a schimbat din nou configuratia, transformandu-se intr-un fel de pista de aterizare vazuta dintr-o parte, apoi in ovoidul initial care, intensificandu-si brusc luminozitatea, a inceput sa urce, disparand in inaltimi. Şi, ime­diat dupa aceea, zona de perfecta vizibilitate, care le ingaduise sa observe fenomenul in conditii ideale, a fost invaluita intr-o ceata deasa. Nu putea fi vorba despre o deplasare a negurilor din dreapta si din stanga Vaii Rele, pentru ca noaptea era de un calm desavarsit, fara nici o adiere de vant.

Schita alaturata incearca sa prezinte cadrul in care s-a desfasurat aventura din Muntii Retezat.

Cei de la baza Salvamont au primit cu neincredere istorisirile celor sapte martori, banuind ca la mijloc ar fi o farsa sau o halucinatie. Dar emotia era reala si detaliile se imbinau fara gres. Pe de alta parte, a doua zi dimineata postul de radio Romania a transmis stirea ca un OZN a fost observat deasupra Dunarii, la Portile de Fier. De-abia atunci s-au hotarat sa transmita o relatare succinta ziarului local.

Cele petrecute la 4 august 1991 nu constituie un fenomen singular pentru Masivul Retezat. Un prieten al domnului Domokos a vazut, la o distanta de circa doi kilometri, in linie dreapta, o lumina portocalie, care se deplasa pe creasta muntelui Stanisoara, dinspre cabana Pietrele catre Şeaua Retezatului, iar domnul Resiga a stat de vorba cu un bucurestean care, aflat pe platoul din fata cabanei Pietrele, a vazut o lumina foarte puternica deplasandu-se in zigzag.

Cei doi salvamontisti sunt martori absolut credibili ai cazului obser­vat la 4 august 1991 in Muntii Retezat, chiar daca relatarile lor, intru totul concordante, par greu de acceptat. Variatia formelor si a culorilor e un loc comun al observatiilor OZN, dar intamplarile din acea noapte de vara nu au, dupa stiinta mea, un echivalent in istoria fenomenului. Suntem indreptatiti sa ne intrebam daca metamorfozele geometrice aveau o semnificatie anume, daca nu cumva constituiau un mesaj adresat celor sapte drumeti de catre emisarii unei alte civilizatii. Sa ne amintim ca, in secolul al XlX-lea, marele matematician si astro­nom Karl Friedrich Gauss, directorul Observatorului din Gottingen, sugera sa se transmita ipoteticilor locuitori ai altor planete din sistemul nostru solar un semn ca pe Pamant exista fiinte rationale: figura geometrica folosita pentru demonstrarea teoremei lui Pitagora.

O ultima supozitie. in convorbirea inregistrata de doamna Mihaela Muraru-Mandrea, cei doi salvamontisti vorbesc despre starea de eufo­rie care a cuprins grupul, facandu-1 sa parcurga drumul de la Şeaua Bucurei pana la baza Salvamont intr-o ora si patruzeci si cinci de minute, un interval mult mai mare ca de obicei. O euforie provocata, poate, nu doar de socul emotional. Unii ozenologi sustin ca poten­tialul energetic al fenomenelor luminoase de tip OZN produce efecte de ionizare organica, apte sa genereze stari neobisnuite. In ceea ce priveste tragedia aviatica din noaptea de 13 spre 14 august 1991, nu e lipsit de sens sa punem pierderea totala a orientarii echipajului, despre care vorbeste raportul comisiei de ancheta, si pe seama unei astfel de stari. Crezand ca se afla aproape de Timisoara, sa fi vazut pilotii „orasul" si „pista de aterizare" si sa fi hotarat sa coboare, lovindu-se de stanci? O intrebare care va ramane definitiv fara raspuns.

Ion Hobana, dupa vol. Observatori credibili, relatari incredibile pp.223-228