1. LUMINI, DISCURI, INTÂLNIRI APROPIATE

Fenomenul OZN, fenomene aerospatiale neidentificate; cazuri tipice

Toata lumea a auzit despre OZN-uri. In ciuda a ceea ce spera multi din toata inima, fenomenul exista. Dar chiar daca nu am crede aceasta, va trebui sa recunoastem ca el exista, cel putin, ca un fenomen sociologic si chiar si numai asa, el merita toata atentia noastra. Exista sute de mii de rapoarte privind lumini si obiecte zburatoare stranii, care nu pot fi identificate cu nimic cunoscut, venind din mai toate tarile lumii. Exista zeci daca nu sute de mii de fotografii si filme video, dar si mii de documente stranii despre intalniri cu fiinte nepamantene, rapiri, mutilari de animale, semne bizare in lanuri s.a.m.d. care fac adesea deliciul tabloidelor sau al unor programe de televiziune.

Nimeni nu poate da un raspuns, sigur si acceptabil pentru toti, privind natura OZN-urilor. Probabil sunt mai multe fenomene reunite sub acest nume: unele naturale si foarte rare, altele omenesti dar inselatoare. Dar, dupa toate aparentele, exista si manifestari ale unei inteligente pe care deocamdata nu o intelegem.

 Desi fenomenul este, se pare, tot atat de vechi ca si memoria omenirii, el a fost constientizat la nivel mondial abia pe 24 iunie 1947, cand omul de afaceri Kenneth Arnold, zburand singur cu avionul personal peste muntii din nord-vestul Statelor Unite, a vazut trecand pe langa el, cu o viteza incredibila, niste „obiecte argintii” care – spunea el – saltau precum o farfurioara pe care o arunci razant pe suprafata unei ape. A doua zi ziarele scriau despre “farfurii zburatoare”. Tevatura iscata l-a deranjat atat de mult pe martor incat el a declarat ca, pe viitor, chiar daca ar vedea si o casa cu etaj zburatoare, n-ar mai declara nimanui nimic. La inceput specialistii au preferat termenul de “obiecte zburatoare neidentificate” (OZN). Dar cu timpul s‑a vazut ca nu putem fi siguri daca avem de-a face cu “obiecte”; apoi ca acestea nu sunt totdeauna “zburatoare”. In consecinta s‑a propus utilizarea termenului, mai general si mai adecvat, de “fenomene aerospatiale neidentificate”, iar, mai tarziu, cel de “tinte necorelate” etc. Avand in vedere insa popularitatea termenului, noi vom folosi in continuare si termenul de OZN.

Clasificari; intalniri de gradul 1, 2, 3 ...

Astronomul J. Allen Hynek, cel care a fost peste douazeci de ani principalul expert al U.S.Air Force in domeniul OZN si a avut in grija multe mii de rapoarte OZN facute de militari, a propus, la inceputul anilor saptezeci,  urmatoarea clasificare a fenomenului, care a devenit apoi cea mai raspandita:

§          observatii indepartate (vazute de la o distanta de peste 150 metri):

-         lumini nocturne

-         obiecte diurne (rotunde, ovale, triunghiulare, in forma de tigara etc.)

-         obiecte radar si radar-vizuale

§          intalniri apropiate (vazute de la o distanta mai mica de 150 de metri):

-         intalniri de gradul 1 – cele care sunt doar vizuale;

-         intalniri de gradul 2 – cele care lasa urme pe sol, in vegetatie, pe corp, in aparatura etc.;

-         intalniri de gradul 3 – in care sunt semnalate „entitati biologice”, eventual ocupanti ai OZN-ului.

O alta clasificare este cea propusa de Jacques Vallée, care tine cont, in plus, de gradul de stranietate, de credibilitatea martorilor, de verificarea facuta de un specialist ufolog etc.

Un exemplu de intalnire de gradul 3 a fost cea din 21 august 1955, cand familia Langford, opt adulti si trei copii, se intorceau spre locuinta lor de la ferma Sutton din Kelly-Hopkinswille (Kentucky). Unul din ei a zarit aterizand o lumina in spatele surei dar, povestind celorlalti, a fost luat peste picior. Insa peste un ceas, la latratul furios al cainilor, doi barbati care au iesit in curtea casei au vazut trei omuleti “stralucitori” de circa un metru inaltime, cu maini foarte lungi prevazute cu gheare si pielita intre degete, cu capete mari, ochii ca niste farfurioare si urechi ascutite. Omuletii se apropiau, plutind. Ingroziti, cei doi au pus mana pe o pusca de calibrul 12 si un pistol 5,5 si au deschis focul catre cel mai apropiat. S-a auzit un zgomot ca si cand ar fi tras intr-un bidon ... Teroarea a continuat intreaga noapte.

Entitatile biologice semnalate cu ocazia intalnirilor de gradul 3 sunt, cel mai adesea “omuletii cenusii” inalti de 1 – 1,20 metri (eventual cu un sef de 1,50 metri), cu capul mare, lipsit de par, ochii imensi si negri, nas si urechi aproape inexistente, gura doar o taietura etc. Membrele acestor fiinte sunt foarte subtiri, mainile au patru, cinci sau sase degete; organe de simt sunt diferite de ale noastre sau mai dezvoltate. Poarta pe corp o imbracaminte atat de mulata, incat se confunda cu pielea. Nu prezinta semne ale sexului, nici nu se cunoaste cum se alimenteaza. Mai rar raportati, dar inca destul de raspanditi, sunt “nordicii” sau “blonzii” de tip uman atletic, inalti uneori de 2,10 – 2,30 metri, cu plete lungi, imbracati in robe albe pana la glezne. Se mai semnaleaza si entitati “reptiloide”, “insectoide” etc.

In anii optzeci a inceput sa se vorbeasca despre intalnirile de gradul 4, cum erau denumite presupusele rapiri de oameni efectuate de OZN-uri si conversatiile martorilor cu entitatile biologice. In anii nouazeci s-au propus si termenii de “intalniri de gradul 5” si chiar 6, carora insa diferiti autori le dau acceptiuni diferite.

OZN-urile sfideaza legile cunoscute ale fizicii: leviteaza, accelereaza instantaneu, fac intoarceri in unghi ascutit la viteze foarte mari, aceste manevre fiind imposibile pentru vehicule pamantesti si mortale pentru orice fiinta umana. Entitatile biologice pot sa treca printr-un obiect aparent solid, de pilda prin peretii casei, sau pot deveni invizibili. Se zice ca ele ar fi declarat martorilor ca reusesc asta “prin controlul nivelelor de vibratie [deoarece] aceste structuri sunt foarte laxe”, profitand de “dualitatea unda-particula si de anumite proprietati ale mecanicii cuantice”.

Natura fenomenului OZN nu este cunoscuta, dar probabil exista mai multe tipuri de fenomene reunite sub titulatura de „fenomene aerospatiale neidentificate”. De pilda, in zona centrala a Norvegiei, la sud-est de Trondheim si la circa 30 de kilometri nord-vest de oraselul Roeros exista un loc, anume in valea Hessdalen, unde sunt vazute aproape zilnic OZN-uri. Valea are o lungime de 12 kilometri si este locuita de vreo 150 de persoane. Din anii 80 exista o observare sistematica a lor, cu aparatura sofisticata, automata, asezata in corturi speciale. Desi s-au adunat foarte multe date, nu s-a putut gasi o corelatie nici cu activitatea solara, nici cu alte fenomene naturale.

OZN-uri vazute de astronomi

Numerosi astronomi – observatori seriosi si rigurosi – au semnalat existenta unor obiecte neidentificate, cu secole in urma, uneori si in afara atmosferei. Astfel, Charles Messier, a vazut zburand pe cer, in 17 iunie 1777, mai multe discuri negre, facand in acest sens si o comunicare stiintifica. In Annales de chimie et de physique septembrie 1820, un alt astronom scria despre “siruri de discuri intunecate”. In perioada septembrie-noiembrie 1831, in registrul observatorului astronomic din Geneva s-a notat, aproape in fiecare noapte, ca s-au zarit obiecte pe care azi le-am numi OZN-uri. Astfel de observatii s‑au facut in 1845 la observatorul din Neapole, in 1855 in Germania, in 1859 la observatorul din Redhill, in 1868 la cel din Oxford s.a.m.d., din ce in ce mai des.

Dupa 1947 cand s-a acreditat ideea ca OZN-urile ar putea fi „nave extraterestre”, imposibile din punctul de vedere al stiintei, raportarea acestor observatii a devenit un subiect „rusinos” daca nu chiar “tabu” printre astronomii care tineau la reputatia lor, motiv pentru care semnalarile acestora s-a rarit. Totusi in 20 august 1949, astronomul Clyde W. Tombaugh (cel care in 1930 a descoperit planeta Pluton) a raportat ca a vazut, din gradina casei sale din Las Cruces (New Mexico), impreuna cu alte persoane, un obiect imens care a trecut lent deasupra sa. In 1953 Dr. Lincoln La Paz, directorul institutului pentru meteoriti de la Universitatea de stat din New Mexico a declarat ca s-au descoperit doi sateliti care se invart deasupra Pamantului la 650 respectiv 950 km. El si-a retractat afirmatiile cand si-a dat seama ca fie acesti sateliti trebuiau sa fi fost observati si in trecut, fie trebuia sa accepte ca a avut loc o „satelizare” ceea ce presupunea manevre inteligente. Peste doi ani satelitii au disparut fara urma. La 21 octombrie 1961, in cadrul proiectului “West Ford 1”, finantat de Pentagon, satelitul militar MIDAS a imprastiat, pe o orbita circumterestra, la altitudinea de 3200 de kilometri, 350 de miliarde de ace de cupru, fiecare de 2-4 centimetri lungime (greutatea totala 16 kilograme). Norul de ace era lat de 40 kilometri si gros de 10 kilometri. Obiectivul declarat era crearea unui ecran reflectorizant pentru interceptarea comunicatiilor radio sovietice. A aparut insa un obiect neidentificat care a aspirat, in cateva minute, toate acele. Pentagonul a cerut repetarea Misteriosul OZN a reaparut si a colectat din nou toate acele. Afirmativ, ulterior, aceeasi nava s-a mai intors periodic, ca pentru a inspecta daca totul e in ordine.

OZN-uri vazute de astronauti

Faptul ca OZN-urile nu sunt doar fenomene atmosferice (de pilda forme plasmatice, cum ar fi fulgerele globulare) este atestat si de observatiile astronautilor. “In timpul zborului meu, in afara celor deja stiute, am mai vazut ceva. Depaseste orice inchipuire – daca voi primi permisiunea sa relatez, toata lumea va ramane uluita…” a declarat primul astronaut, Iurii Gagarin, pe 21.04.1967, in cadrul unei vizite in Anglia. El nu a mai avut aceasta ocazie, murind in 1968 intr-un accident aviatic. Obiecte neidentificate au fost vazute, cum s-a aflat mai tarziu, si de pe navele sovietice Vostok, (incepand din 1961, iar unele zvonuri spun ca si inainte…) si Voshod (1963-64).

Misiunile spatiale americane Mercury (1962-63) si Gemini (1965-66) au observat de pe orbita numeroase obiecte, unele mult mai mari decat tot ce se putea lansa de pe Pamant. Fotografii de OZN-uri, facute din navele Gemini 4, 7, 11 si 12, au aparut pe copertele unor publicatii stiintifice si de popularizare. In iunie 1965, James McDivitt, aflat la la bordul lui Gemini 4, a facut chiar un film pe care se vedea un obiect metalic din care ieseau numeroase brate, film care n-a fost facut public niciodata. Alte observatii au fost facute in cadrul misiunilor Skylab, etc. Oficialitatile au dat acestor observatii explicatii neconvingatoare.

In 15 septembrie 1991, intre orele 20.30 si 20.45 GMT, de la o inaltime de 570 kilometri, in cadrul misiunii STS-48 a navetei spatiale Discovery, se transmiteau imagini in direct spre Pamant, urmarite si inregistrate de cei interesati. Pe inregistrare se vede cum mai multe obiecte luminoase efectueaza manevre aparent inteligente. La un moment dat, unul dintre obiecte, numit ulterior “tinta” face o miscare in unghi drept si se departeaza rapid, in acelasi timp o sageata luminoasa  trece exact prin locul unde ar fi trebuit sa se afle „tinta”. S-a spus ca „s-a tras” de pe un satelit militar intr-un OZN dar acesta a fost mai iute si s-a eschivat. Oficialitatile au replicat ca a fost doar jocul unor particule de gheata. Mai multi oameni de stiinta au aratat insa ca aceasta ipoteza nu poate sta in picioare.

OZN-uri pe Luna

In 1587 un observator a zarit “o stea” pe suprafata Lunii; in 1671 Jean Dominique Cassini vede, tot acolo, “un norisor”. William Herschel, descoperitorul planetei Uranus, a observat in 19 septembrie 1787, ceea ce credea el a fi trei vulcani in eruptie. Trei ani mai tarziu, tot el vede peste 150 de puncte luminoase rosii. Sute de observatii similare s-au facut de-a lungul secolelor XIX si XX. In 1867 Societatea Regala Britanica a demarat chiar un program sistematic de urmarire a lor. In 1874, la observatorul din Praga s-a observat un disc alb, stralucitor, care a traversat alene suprafata Lunii. Alte obiecte care se miscau, aparent in apropierea suprafetei lunare, au fost vazute in 1892 si 1896. Astronomii observa si azi, in zona lunara, fenomene inexplicabile, numarul lor fiind uneori de peste o suta pe an. Intre acestea sunt si stranii formatiuni, cu aspect artificial, care apar si dispar.

In 21 decembrie 1968 un obiect cilindric luminos a zburat un timp, in apropierea navei Apollo 8, care inconjura atunci Luna. In cabina temperatura a crescut iar in casti s-a auzit un tiuit insuportabil. Cand obiectul a disparut, instantaneu, astronautul James Lowell a transmis spre Pamant: “chiar acum ne-am convins ca Mos Craciun (Santa Claus) exista intr‑adevar”. Fraza a fost auzita in toata lumea. Termenul „Santa Claus” era un cod pentru OZN...

In 19 iulie 1969, pe cand nava Apollo 11se apropia de Luna, astronautii au vazut la o oarecare distanta, un obiect straniu. Fotografiile sale, facute de Edwin Aldrin, au fost date publicitatii in iunie 1975. Se spune ca in 20 iulie 1969, dupa aselenizare, Neil Armstrong (altii afirma ca Aldrin) ar fi fost auzit, prin radio, spunand in clar “Dracia dracului! As fi curios sa stiu ce fel de nave sunt acelea care au aselenizat inaintea noastra de partea cealalta a craterului”. Otto Binder, fost angajat NASA, scria ca, la un moment dat, Armstrong ar fi spus: “Chestiile astea sunt uriase, domnule... enorme... Oh, Doamne, n-o sa credeti asta! Va spun ca sunt alte nave spatiale acolo... aliniate pe partea indepartata a marginii craterului... sunt pe Luna si ne supravegheaza...”.

Aceste mesaje nu au fost confirmate oficial. Dar in 1978, Maurice Chatelain, fost sef al Sistemului de comunicatii NASA si proiectant al sistemelor de prelucrare a datelor si de comunicatii ale misiunilor Apollo, a afirmat, intr-o carte, ca, intr-adevar Armstrong a raportat observarea a doua OZN-uri pe marginea craterului. In aceeasi perioada, cativa cercetatori rusi: Prof.Vladimir Ajaja de la Universitatea din Moscova, Prof. Alexandr Kazantev si Dr. Serghei Bojici au declarat ca spionajul sovietic urmarise si el, cu mijloace radio, detaliile primei aselenizari si din inregistrarile acestea reiesea ca doua OZN-uri de mari dimensiuni au fost vazute in preajma modulului lunar. ...

Ken Mattingly, de pe Apollo 16, ca si Ronald Evans si Jack Schmitt, de pe Apollo 17, au vazut enorme fulgere luminoase, a caror origine n-a putut fi explicata. Mattingly, comentand observarea unor obiecte luminoase, se zice ca ar fi spus “nu erau cu siguranta nici sovietice, nici americane, ca se miscau prea repede”; iar despre Evans ca ar fi comentat observarea unor OZN-uri in apropierea suprafetei lunare spunand: “ce multe sunt, roiesc ca albinele in stup”. La 18 ianuarie 1976 complexul de aparate lasat pe Luna de misiunea Apollo 14 si-a intrerupt activitatea, dupa ce, cu putin timp inainte, un alt aparat, destinat receptionarii unor comenzi de pe Pamant se defectase si el. Dupa o luna, amandoua au reinceput sa functioneze simultan si spontan. Nu s-a gasit pana azi nici o explicatie multumitoare pentru cele intamplate.

In zona planetei Marte

La 7 iulie 1988 sovieticii au lansat catre planeta Marte sonda Phobos 1, iar peste cinci zile o statie geamana, numita Phobos 2, Peste doua luni, contactul cu Phobos 1 s-a pierdut in mod misterios. Phobos 2, a ajuns in preajma planetei Marte, insa... la 25 martie 1989, in timpul unei comenzi de reorientare a camerei de luat vederi spre satelitul martian Phobos (cel care imprumutase numele sau sondelor), contactul s-a intrerupt si nu s-a mai putut restabili.

La 31 martie 1989 a inceput sa circule neoficial stirea ca pe ultimele imagini s-ar fi zarit un obiect neidentificat. La trei luni dupa incident, sub presiunea altor tari participante la proiect, inclusiv SUA, autoritatile sovietice au facut publica inregistrarea ultimei presupuse imagini: o umbra eliptica, neagra, extrem de alungita si ascutita la capete, profilandu-se pe suprafata planetei rosii. Lungimea ei a fost estimata la 20 de kilometri. S-au cautat explicatii, care au fost eliminate pe rand: nu putea fi un alt corp ceresc, nu putea fi umbra satelitului Phobos, intrucat aceasta era mult mai lat, nu putea fi un obiect fabricat de mana omului, de pilda resturi ale sistemului de propulsie. Peste mai bine de doi ani, in 1991, la o conferinta OZN din Statele Unite, colonel aviator Dr. Marina Popovici, a prezentat, neoficial, ceea ce ea a numit „cu adevarat ultima imagine” luata de sonda Phobos 2. Fotografia infatiseaza un obiect cilindric, foarte alungit, cu lungimea estimata de 20 de kilometri si diametrul de 1,5 kilometri, plutind in apropierea satelitului Phobos. Sa fie oare prima fotografie a unei “nave‑mama extraterestre aflata in Sistemul Solar”? s-au intrebat multi.

Multe alte sonde au esuat in misiunea lor, in apropierea planetei Marte, astfel ca respectiva zona cosmica a fost poreclita “Grota marelui vampir galactic”.

OZN-uri subacvatice

OZN-urile sunt semnalate insa nu doar in aer sau in spatiul cosmic ci si sub apa. Din nenumaratele cazuri din literatura, dam aici doar doua exemple.

In februarie 1963 pe tarmul nordic al Norvegiei, nu departe de granita sovietica, se desfasura un exercitiu al trupelor NATO, cu participarea marinei engleze. La un moment dat, la altitudinea de 10 kilometri deasupra marii a fost zarit, prin radar si prin binocluri, un obiect, de forma sferica si cu un diametru de circa 30-35 metri. Dupa ce a fost somat si a refuzat sa se identifice, doua avioane de vanatoare au pornit sa-l intercepteze. Cand acestea s‑au apropiat la circa 20 de kilometri, obiectul misterios a inceput sa coboare, Radarele l-au pierdut cand acesta a coborat sub 300 de metri. Imediat sonarele au semnalat aparitia unui obiect subacvatic in acelasi loc. Obiectul se scufunda in zig-zag, cu aceeasi usurinta cu care zburase prin aer.

In noaptea de 4 octombrie 1967, la ora 23.00 langa Shag Harbour un satuc de pescari in sudul peninsulei Noua Scotie, de pe coasta atlantica a Canadei, mai multi martori, inclusiv dintr-un avion, au vazut un OZN. Aparent, la scurt timp, acesta a cazut in mare, nu departe de tarm. Paza de coasta, crezand ca a asistat la caderea unui avion, a mers cu barcile la fata locului, dar nu a vazut decat o spuma galbuie la suprafata apei. Cautarea s-a prelungit pana la ora 3.00 si s-a reluat a doua zi dimineata cu scafandri, care nu au gasit nimic pe fundul apei. Ministrul canadian al apararii Leo Cadieux, informat, a facut o nota in care mentiona posibilitatea ca “OZN-urile sa manifeste o tehnologie avansata care ar putea contribui la cercetarea stiintifica sau tehnica”. Investigatii ulterioare si marturiile unor militari au scos la iveala ca obiectul scufundat in 4 octombrie si-a continuat calatoria, pe fundul marii, circa 40 de kilometri, pana langa un centru de detectare al submarinelor. Aici a fost descoperit de sonare, a stat nemiscat cateva zile, pana ce vasele militare aflate deasupra au plecat intr-o misiune. Atunci OZN-ului i s-a alaturat si un al doilea obiect similar, iar dupa putin timp, ambele au iesit din mare si au disparut in cer. Din nou, au existat martori ai acestei aparitii.

Cazuri romanesti

Primele semnalari din spatiul romanesc sunt urmatoarele: “Leat 7025 (1517) noiembrie 8, semn mare s-a aratat pe cer, ca a stralucit din miazanoapte ca o fata de om si a stat mult timp si iarasi s-a ascuns in vazduh”, dupa cum scrie in “Cronica Moldoveneasca”. In 15 octombrie 1595 ostile conduse de Mihai Viteazul asediau cetatea Targoviste, vremelnic ocupata de turci. Deasupra taberei a aparut “o mare cometa” care a tinut o ora si ceva dupa unele surse, doua ore dupa altele. Cetatea a fost cucerita peste trei zile. Se stie ca o cometa se vede de regula mai multe zile la rand, cam in acelasi loc pe bolta cereasca si de pe zone intinse ale Pamantului. Or aceasta “cometa” s-a vazut o singura seara si intr-un singur loc, evenimentul fiind de altfel mentionat de mai multe surse la vremea respectiva. Cercetari atente au aratat ca nu a fost zarita nicaieri in alta parte nici o cometa.

In ianuarie 1913 au fost semnalate mai multe obiecte zburatoare misterioase nocturne, inzestrate cu puternice surse de lumina, care au manifestat un interes special pentru cazarmile din Focsani, Iasi, Braila si Targoviste. Executand ordinul ministrului de razboi, ostasii au tras salve asupra acestor intrusi, care au fost observati cu “aparate optice” si urmariti pe distante apreciabile. Inspectorul General al Jandarmeriei Rurale a trimis mai multe rapoarte generalului Alexandru Averescu, Seful Marelui Stat Major General. Cu cele 14 stiri din ziare, sunt in total 23 de semnalari, in mai putin de o luna. S-a sustinut atunci ca era vorba de aeroplane rusesti, care ar fi executat misiuni de recunoastere, dar in ianuarie 1913 nu existau nicaieri in lume avioane capabile sa poarte surse de curent electric si reflectoare ca cele semnalate, acestea urmand sa apara abia spre sfarsitul primului razboi mondial.

Si George Toparceanu a vazut, impreuna cu mai multi prizonieri de razboi, in 1913, deasupra vaii Struma, in Bulgaria, o imensa “minge de foc”, plutind incet pe cer, spre granita cu Grecia.

In toamna anului 1914 sau 1915 un obiect sferic, cu un soi de teava de esapament a trecut la circa 25 de metri deasupra gradinilor din satul Bujoreanca (Dambovita), la nord de Bucuresti. Scotea un fluierat si lasa in urma sa scantei stralucitoare. In saptamanile urmatoare obiectul a reaparut de cateva ori, fiind vazut practic de toti satenii. S-a spus ca a fost ca si cum s-ar fi materializat deasupra unei case si apoi s-ar fi dematerializat deasupra alteia. S‑a mai spus ca o femeie a fost gasita moarta, cu arsuri pe corp, intr-o casa deasupra careia obiectul a stationat mai mult timp.

In 1926, Ion Bunescu se afla la ora 1 noaptea impreuna cu caii sai pe o pajiste din satul Colun (Sibiu), cand a vazut trecand pe cer un obiect stralucitor, semanand cu o barca, lung de vreo trei metri si lat de doi, mai intunecat in mijloc. S-a oprit cam 12 minute, chiar deasupra sa, luminand toata zona, dupa care a pornit-o in susul Oltului, spre Arpasul de Jos, a dat ocol unui palc de padure, dupa care “s-a stins” pur si simplu. Exista multe astfel de istorii, culese din toate tarile.

Pe 18 august 1968, in jurul orei 13, tehnicianul Emil Barnea, de 45 de ani, se afla impreuna cu trei cunostinte in padurea Baciu, langa Cluj-Napoca. Au vazut cu totii un obiect discoidal, cu diametrul de 30-38 metri si o stralucire proprie, mai puternica decat lumina soarelui pe care o reflecta. Barnea a facut mai multe fotografii, dintre care doua sunt deosebit de spectaculoase si au fost declarate foarte interesante de catre mai multi experti straini.

Meteorologul Ion Lazeanu era de serviciu intr-o noapte de august 1986. La ora 2.00 pe ecranul radarului meteorologic a aparut o linie orizontala de circa un centimetru. Tinta se afla la o altitudine de 30 de kilometri si la distanta de 275-280 kilometri spre sud-vest, adica deasupra orasului Sofia (Bulgaria), ceea ce putea insemna un obiect cu lungimea de 1500 de metri. Indreptand radarul spre ea, tinta a facut miscari bruste. De pilda aproape instantaneu a coborat cu circa 5000 metri mai jos. Apoi a disparut, fiind regasit in pozitia initiala. Obiectul nu semana cu nimic cunoscut. Obiectul a fost vazut repetate ori, apoi din nou in februarie 1988, tot in zona orasului Sofia si tot noaptea, la orele 2.00-4.00. La circa o luna de la reaparitie a intervenit o schimbare; obiectul a disparut la un moment dat cu aceeasi miscare instantanee, dar de aceasta data orizontal, fiind regasit la circa 200 kilometri spre est, in zona orasului Varna (Bulgaria). Distanta a fost strabatuta intr-un timp foarte scurt, aproape instantaneu. Din nou efectua miscari rapide in sus sau in jos, cand se oprea fascicolul asupra sa. La una dintre aceste observatii, instalatia radar a iesit brusc din functiune. A doua zi dimineata tehnicianul nu a gasit nici o explicatie iar radarul a functionat in continuare fara probleme.

Cea mai interesanta intalnire de gradul 3 a fost cea din noaptea de 8 spre 9 iulie 1996, cand plutonierul de politie Marian Mancu (30 de ani) si paznicul Marcel Rusu (41 de ani) isi faceau rondul prin satul Certesti (jud. Galati). In jurul orei 0.30, facandu‑i-se foame, plutonierul Mancu a vrut sa se abata pe acasa. Politistul urma sa lipseasca cel mult zece minute, timp in care paznicul Rusu urma sa il astepte in strada. Abia a trecut plutonierul de coltul blocului in care locuia, cand a auzit un vajait ciudat si a simtit  un curent puternic de aer. S-a intors imediat si a zarit pe sosea ceva care “improsca lumini colorate albastrui-rosietice si care facea vum-vum”. In primul moment a crezut ca e girofarul de la masina unui echipaj al politiei din Galati venit in control. Apropiindu-se a vazut, plutind la circa jumatate de metru deasupra soselei si clatinandu-se usor, un obiect ca o palarie turtita, cu diametrul de circa 5-6 metri si vreo 2-2,5 metri inaltime. Avea de jur-imprejur un brau luminos pe care se roteau lumini trecand din rosu in verde. Dedesubt obiectul avea o lumina puternica, alba.

Langa misteriosul obiect Mancu a vazut un omulet cu o infatisare neobisnuita. A strigat “paza!” Ca raspuns, Rusu a scos capul de sub un podet, din santul in care se ascunsese de frica, spunand: “dom' Marian Satana!”. Ulterior Maricel Rusu a declarat ca a aparut “o falfaiala de sus...”. La inceput si-a zis ca‑i defect neonul de la iluminatul stradal. S-a speriat abia cand a vazut ca obiectul “nu s-a apropiat de pamant”. El a vazut trei umanoizi si s‑a ascuns de frica lor in sant. Inaltimea “entitatilor” a fost apreciata la circa un metru. Paznicul Rusu spune ca fapturile se invarteau in jurul “navei” boscorodind si bolborosind neinteligibil, “ca ploaia intr-un burlan”. Erau complet lipsite de par, aveau capul mare alungit spre spate cu un fel de bube pe crestet, urechi mari, clapauge, fata alba, ochii mari. Corpul era acoperit de solzi gri metalizat. Abdomenul era relativ mare si flasc. Bratele erau extrem de subtiri „cat doua degete”. La scurt timp, “nava” si-a luat zborul si a disparut. Martorii nu au vazut usi sau hublouri, si nici nu au putut explica pe unde au coborat respectiv s-au urcat la loc ocupantii.

Citate de comentat

“Am trait multi ani cu un secret, un secret impus tuturor specialistilor in astronautica. Acum pot sa spun ca in fiecare zi in SUA, radarele noastre capteaza obiecte cu o forma si o compozitie necunoscute noua. Si exista mii de rapoarte de la martori si mari cantitati de documente care pot proba aceasta, dar nimeni nu vrea sa le faca publice.” Gordon Cooper, astronaut american.

“Se cunoaste mult mai mult in materie de investigatii extraterestre decat s-a pus la dispozitia marelui public [...] E o poveste lunga, care merge inapoi pana la intamplari din cel de al doilea razboi mondial si sunt niste lucruri foarte secrete” (1991).  “Am avut ocazia sa discut cu persoane din trei tari diferite, care pretind ca, in timpul exercitarii atributiilor de servici, s-au intalnit cu extraterestri […] Din cate inteleg, din experienta pe care o am si din ceea ce am vazut cu ochii mei, cred ca exista dovezi foarte puternice in acest sens si parti mari din acestea sunt tinute secrete...” Dr. Edgar Mitchell, astronaut Apollo 14 (declaratie la NBC, 1996).

Bibliografie

-            Florin Gheorghita, OZN O problema moderna, Ed. Junimea, Iasi, 1973.

-            Florin Gheorghita, Enigme in Galaxie, Ed. Junimea, Iasi, 1983.

-            Ion Hobana, Julien Weverbergh, OZN, o sfidare pentru ratiunea umana, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1971.

-            Ion Hobana, OZN, Observatori credibili, relatari incredibile, Ed. Polirom, Iasi, 2001.

-            J. Allen Hynek, The UFO Experience, 1972 (trad.rom.Experienta OZN, 1978).

-            György Mandics, Enciclopedia fiintelor extraterestre, Aldo Press, Bucuresti, 1997.

-            Jenny Randles, Peter Hough, The Complete Book of UFOs: An Investigation into Alien Contacts & Encounters, Sterling Publishing Co, New York, 1996.

-            Calin Turcu, Enciclopedia observatiilor OZN din Romania (1517-1994), Ed. Emanuel, Bucuresti, 1994.

-            Dan D. Farcas, Enigma OZN, Ed. Nemira, 2003;

http://www.asfan.ro/fenomen_deosebit.htm

http://www.asfan.ro/cazul_certesti.htm